"Parcursul meu e ca o funcție care coboară, iar urcă, iar coboară..."

Fragment dintr-un interviu foarte personal, pe care mi l-au luat doi studenți din Iași.

Anul trecut, cu câteva zile înainte de Crăciun, doi studenți din Iași au venit la Cluj să-mi ia interviu pentru un examen de la Jurnalism.

Au călătorit două nopți la rând, cu autocarul la venire și cu trenul la întoarcere, iar mie, unuia, acest efort mi se pare deopotrivă generos și emoționant.

Dar, vorba celui care a pus întrebările, “dacă nu acum, când suntem tineri, atunci când?”.

A ieșit cel mai personal interviu pe care l-am dat în ultimul an, pentru că m-au luat din copilărie și m-au dus în locuri destul de protejate ale minții mele, locuri pe unde continuă să se joace, în secret, un copil singuratic.

Iată un fragment din interviu:

- În CV-ul dumneavoastră scrie că ați fost redactor-șef la mai multe publicații, precum „Clujeanul”, „Adevărul”, „Cotidianul” și PressOne. Toate acestea indică o carieră care părea să aibă o traiectorie ascendentă. De ce ați ales să ieșiți din presă?

- Ce trebuie să înțelegeți este că eu nu văd parcursul profesional sub forma a ceea ce în Occident se numește carieră. Adică n-am avut obiectivele astea, să ajung nu știu unde, să câștig nu știu ce.

Ce am încercat eu tot timpul a fost să fac lucrurile după capul meu și să rămân un om liber. Din cauza asta, mi-am dat demisia de nu mai puțin decât de șapte ori. Le-am și numărat.

Din cauza faptului că mi-am dat demisia, parcursul meu este așa, ca o funcție de-aia care coboară, iar urcă, iar coboară, ceea ce, în matematică, se numește funcție sinusoidală.

Am avut, și în anii ’90, și după 2000, și după 2010, perioade, unele foarte lungi, în care nu aveam job, în care eram doar eu cu familia mea. După care iar apărea ceva, iar mă întorceam în presă, iar urca funcția pe grafic, iar ajungeam undeva.

Am fost, de exemplu, cum ați citit în CV, de două ori la București. Ambele dăți s-au încheiat cu întoarcerea acasă, la Cluj.

Am încercat patru ani proiectul PressOne. S-a terminat tot cu o demisie. Dacă m-ai fi întrebat atunci: "ce alegi?", aș fi ales sută la sută presă.

Dar uite cum lucrurile s-au petrecut foarte misterios și am ajuns într-o altă zonă a vieții mele, mai ales după apariția cărții "Identitatea virtuală". Nu e că nu m-aș întoarce în presă, dar nu mă cheamă nimeni! Poate să vi se pară surprinzător.

Nu mă cheamă nimeni! Nu e nevoie.

Dacă tot ați deschis subiectul ăsta, nu e vorba doar de mine. Există o întreagă generație de oameni care au ajuns la vârful profesiei acesteia și care, pentru că încearcă să rămână liberi și să facă această profesie după mintea lor și după cum au învățat ei că e bine, nu mai au loc în presa din România.

În sensul în care, dacă ai trecut de 45-50 de ani și nu ai un soi de continuitate, ci ai ieșit din presă, nu te mai vrea nimeni, deși, paradoxal, abia acum ai ajuns să stăpânești mijloacele acestei profesii, să ai maturitate, să ai înțelepciune, să știi să faci lucrurile, să livrezi materiale care sunt niște, să zicem, exemple de profesionalism.

Am mulți prieteni și cunoscuți în această situație, care au trebuit să se reinventeze, să trăiască din altă sursă, pentru că nu mai e nevoie de ei în presă. Și aici discuția duce la întrebarea: cine-i mai învață pe cei din generația dumneavoastră?

Răspunsul este: îi învață cei care au rămas, dintre care foarte mulți nu sunt ok, dintre care foarte mulți au învățat să supraviețuiască în orice condiții, dintre care foarte mulți sunt aserviți unor interese financiare sau politice.

- Sunteți profesor acum, deci și dumneavoastră v-ați reorientat. De ce dintre toate meseriile pe care ați fi putut să le faceți, ați ales-o tocmai pe cea de profesor?

- După ce am plecat de la PressOne și după ce am susținut teza de doctorat, în 2021, eram în continuare șomer. Nu aveam job, nu aveam oferte și mi s-a deschis această posibilitate să țin un curs, bazat pe teza mea de doctorat, la Departamentul de Jurnalism de la UBB.

Și iar a fost o provocare. În sensul că, la 52 de ani, nemaifăcând asta, m-am întrebat: "Oare mi se potrivește?"; "Oare o să mă descurc?"; "Oare e bine să fac asta?".

M-am dus și am ținut acest curs, dar, încă o dată, eu nu sunt nici la universitate angajat. Țin un curs la plata cu ora, nu sunt cadru didactic titular, nu sunt angajat al Universității.

- E mai dificil să fii jurnalist sau profesor?

- Nu știu dacă are rost să facem această comparație. Cred că, dacă vrei să nu-ți fie rușine și să îți respecți conștiința, ambele profesii sunt foarte grele.

Probabil că în jurnalism, dacă o faci cum se cuvine, riscurile sunt mai mari, inclusiv riscuri de depresie, de alcoolism, inclusiv riscuri de existență, dacă te duci în zone foarte periculoase ale societății.

În ce privește profesoratul, s-ar putea ca, acolo, efectele să fie mult mai mari, adică, indiferent ce materie predai, să înveți un copil sau un adolescent, un student, nu doar materia pe care o predai.

Să-l înveți, de exemplu, să fie un om bun, curajos, onest.

Tu nu ești doar cel care predă geografie, muzică sau matematică. Tu te duci în fața copilului sau adolescentului și ai posibilitatea să fii un exemplu pentru el – unu la mână.

Doi la mână, ai posibilitatea să-i deschizi ochii asupra mult mai multor lucruri, începând de la modul în care tu te porți cu el, dacă îți pasă de ce-l doare, dacă îți pasă ce potențial are.

Este șansa profesorului. Este grozav dacă el își face profesia asta cu pasiune.

Fiecare are șansa să facă foarte mult bine și, pe de altă parte, poate să facă foarte mult rău, dacă își bate joc de ceea ce a primit.

Le tot ziceam colegilor mei cu care lucram în presă: "E foarte mare riscul să faci rău, când ești jurnalist". De ce?

Pentru că orice publici la adresa unui om, dacă n-ai verificat cât mai mult, riscă să distrugă o viață, două vieți sau chiar mai multe vieți, sau să facă rău pe termen lung. Responsabilitatea e uriașă.

Atunci, ceea ce le ziceam era: "Dacă nu putem face bine, măcar să nu facem rău".

Marea ispită este să te crezi extrem de puternic, să ți se urce la cap și să începi să fii un soi de cel care împarte dreptatea.

Mulți jurnaliști se transformă în procurori-acuzatori și li se pare că ăsta e rolul lor. Ei bine, după părerea mea, lucrurile trebuie să se oprească în momentul în care ai publicat.

Treaba ta este să publici adevărul pe care l-ai aflat, cât mai bine documentat, dar nu-i treaba ta să te asiguri că omul despre care ai scris că a făcut o faptă de corupție merge la închisoare. Nu mai e treaba ta. Nu ține de tine.

Sunt împotriva acestui gen de jurnalism, care se transformă în jurnalismul activist: nu numai că am scris despre X, dar vreau să-l văd băgat după gratii.

Nu-i treaba ta. Treaba ta e să te ocupi de următorul subiect și există alte instituții care se sesizează sau nu cu privire la ceea ce ai scris tu.

Interviul integral poate fi citit aici.