Vrem să mai avem o țară?
Asupra acestei posibilități se exercită două amenințări, una internă și alta externă.
Mă preocupă de la o vreme această întrebare și o tot repet, în tot felul de întâlniri și de discuții, cu gândul naiv că aș putea lansa niște cercuri concentrice în jurul ei.
La prima apucare, e o întrebare inutilă: cum să nu mai vrem? Adică răspunsul pare a fi, evident, “da”. Ce om sănătos la cap n-ar mai vrea să aibă propria țară?
Tocmai despre asta e vorba: despre sănătate. Mai precis, despre sănătatea imaginației. Cred că nu poți păstra o țară decât dacă, la nivel de mase, copiii îndeplinesc aceste două condiții:
1) visează că vor trăi în acea țară când vor fi mari;
2) visează că vor face, nu doar pentru ei, ci și pentru acea țară, ceva.
Prima condiție e spațială, ține de relația cu acel loc, iar a doua e mai degrabă temporală, fiindcă ține de contribuția fiecăruia la o devenire.
De ce am ajuns să cred că întrebarea din titlu “arde”?
Pentru că cele două tipuri de visuri nu pot exista decât dacă sunt hrănite de către generațiile adulte: părinții și bunicii spun povești de la care se înfiripă viitoarele visuri.
Părinții și bunicii alimentează imaginația. De noi depinde, în mare măsură, cum văd copiii România de mâine. Și de noi, adică, depinde cum se văd ei în raport cu această posibilă țară păstrată.
Asupra acestei posibilități, de a mai avea o țară, se exercită două amenințări, una internă și alta externă, dar care sunt legate între ele.
Ambele amenințări sunt favorizate de lipsa de reglementare a spațiului mediatic: pentru că mințile și, deci, și imaginația copiilor se alimentează cu propuneri, idei și modele ce provin mai ales din rețelele de socializare și, într-o pondere mai mică, de la televiziuni și radiouri.
Dintre potențialii factori de seducție putem elimina, fără teama de a greși, ziarele și revistele.
Dar ceea ce risc să spun este că ne apropiem de momentul în care vom putea exclude, dintre acești factori de seducție, și ceea ce li se predă copiilor la școală.
Diferența de magnetism între ceea ce urmăresc (și ceea ce îi urmărește pe) copiii noștri în rețele, pe de o parte, și ceea ce li se propune, pe de altă parte, de către instituțiile canonice (familie, școală, Biserică) este flagrantă și se observă simplu în numărul tot mai mare de ore pe care ei îl petrec conectați în mediul virtual.
50% dintre copiii din România, potrivit unui studiu dat publicității în primăvara acestui an, petrec în rețele minimum 6 ore pe zi.
Între timp, probabil că această durată a crescut. Cert este că sunt deja mii și mii de copii care petrec în rețea mai multe ore decât dorm și mult mai multe ore decât trăiesc, adunat, cu părinții și cu prietenii.
Asta înseamnă că imaginația copiilor noștri este modelată mai ales în rețea.
Asta înseamnă că ideile pe care le adoptă, modelele pe care le respectă și visurile pe care încep să le viseze copiii noștri sunt induse, cu precădere, de către oameni despre care noi, adulții, nu știm mare lucru.
Cu toate că știm cât de importantă e această influență, nu știm mai nimic despre sursele ei.
Iar aici intervine o precizare esențială: acești factori de seducție sunt, majoritatea, din alte țări: America, Marea Britanie, China, Japonia, Coreea de Sud etc.
Întrebare: cum contracarăm noi, ca societate, această seducție?
Ce metode și ce strategii folosim pentru ca limba română să mai fie atrăgătoare, în competiție cu engleza, spaniola, chineza sau coreeana?
Cum facem, de pildă, ca, în rândul celor mai educați dintre copiii noștri, cei din marile orașe, care merg la școli bune și visează departe, româna să rămână limba de comunicație pe care ei o consideră cool?
Cum facem ca, în timp ce se compară cu marile vedete ale lumii, în timp ce se visează și ei influenceri bogați, care-și permit de toate, copiii noștri să nu ajungă să-și disprețuiască originea și proximitatea: familia, tradițiile, satul sau orașul de baștină, țara lor, cu toate păcatele ei?
Iar aici e obligatoriu să aducem în discuție și amenințarea internă. Fiindcă e limpede că în mințile lor există deschidere și curiozitate pentru o seducție națională, locală, neaoșă, apropiată.
Dar cine se strecoară prin această întredeschidere?
Interlopii, prostul gust, pariurile, incultura, golănia. Etalarea obiectelor și banii. Mai ales banii.
Ce formă de atracție mai poate exercita munca pe termen lung, atât într-un cuplu erotic, cât și într-o eventuală profesie, din moment ce în rețea sunt atâtea “modele” de succes rapid?
Din moment ce tineri și tinere cu mulți bani le spun că reușita vine fentând regulile, fentând legile, fentând România, cum îi mai facem pe copiii noștri să vrea să pună osul, să aibă răbdare, să se viseze aici, chiar să se sacrifice pentru a mai avea un loc numit “acasă”?
Din moment ce structura mentală pe care le-o întipărește rețeaua este “acum apăs, în secunda următoare se întâmplă”, ce mai putem face noi, din familie, de la școală, dinspre comunitate, pentru ca imaginația copiilor noștri să fie conectată aici și să creeze scopuri naționale, pe termen mediu și lung?
Vi se pare de neacceptat că își înjură țara sau că scandează numele lui Ceaușescu?
Este, într-adevăr, de neacceptat. E o lipsă de discernământ la care am ajuns fiindcă, iluzionându-ne că muncim ca să nu le lipsească nimic, i-am privat de noi înșine.
Nu le mai lipsesc obiecte, ci le lipsesc visurile visate de noi.
Am ajuns aici pentru că nu avem curaj să luăm decizii pentru a le proteja copilăria; cu riscul să ne urască acum, dar să ne fie recunoscători peste 10-20 de ani.
Și-atunci, vă întreb: vrem să mai avem o țară? Vrem ca ei să mai aibă o țară, aceeași, România?
Dacă da, nu există altă variantă decât investiția în limba română.
Nu există altă variantă decât o strategie în care scriitorii, muzicienii, cineaștii, profesorii, toți cei care visează departe în limba română și se exprimă puternic în limba română, să contrabalanseze asaltul de aparentă fericire care le fură copiilor noștri mințile, zi după zi, de nestăvilit, din toate părțile lumii, pe mii și mii de conturi, în alte și alte limbi, copleșitor, sclipitor, acoperitor de trecut, prezent și viitor.
Această problemă apare în scrierile tale și în aparițiile publice, e o temă centrală care, cum spui, te preocupă; nu ești singurul. În alte împrejurări ai sugerat și soluții: timpul petrecut cu familia, timpul pe care îl acordăm copiilor, activitățile către care îi îndreptăm, comunicarea, ”scoaterea” lor din zona virtualului/digitalului. Sigur, de multe ori ”nu avem timp”, trebuie să facem bani, tot pentru copii (”să nu le lipsească nimic”). De fapt, facem bani pentru noi, pentru un model mai nou de mașină, pentru o destinație mai exotică etc. etc., da, și pentru o paltformă nouă sau un update la un joc ce ne ține copilul ocupat ca noi să facem bani. Tot timpul susținem că în capul listei priorităților sunt copiii dar nu e deloc așa când criteriul alcăturii clasamentului e timpul alocat: copiii, adesea, nu sunt nici măcar între primele trei locuri. De aici pornesc multe. Un alt punct este MOMENTUL în care acționăm. Dacă ne trezim să o facem când copilul a împlinit zece ani și are deja ani buni de stat în fața ecranului (în parc, mame cu copii de un an, care încă nu merg bine în picioare, au în față un telefon pentru ca ea, mama, să poată sta liniștită pe TikTok fumându-și țigara), atunci partida e cam pierdută. Dacă de la început, de când copilul s-a născut, administrăm ecranele din casă, îi dăm copilului o șansă. Când copilul merge în clasa zero e, deja, digitalizat. Dar cum? De noi depinde. De noi depuinde CÂT stă în fața ecranului (a se înțelege ECRAN=REȚELEle despre care vorbești). De noi depinde CE vede pe ecran. De noi depinde CE înțelege din ce vede, dacă avem un dialog cu el pe această temă (de cele mai multe noi NU avem niciun dialog, el stă în treaba lui și gata). Apoi, crește iar când crește putem negocia problema, ba chiar poate fi o monedă de schimb pentru realizarea altor obiective (în fond, în permanență, negociem cu copiii cam orice, de ce n-am negocia și virtualul?). Eu am trei copii: Luca 12, Iustin 10 și Odette 6 ani. Odette, la cei șase ai ani ei e cu mult mai evoluată digital decât erau Luca și Iustin. Interdicția ecranelor nu intră în discuție din motive lesne de înțeles. Dar dacă vreau ca ei să petreacă cât mai puțin timp în virtual trebuie SĂ LE OFER EU TIMP, să petrec timp cu ei sau să le ocup timpul cu alte activități pentru că ei au nevoie ca în permanență să facă ceva. Fie mergem la baschet, fie, simplu, mergem în parc, fie vedem un film pe care îl discutăm (e, deja, altceva!), fie mergem cu rulota FĂRĂ ecrane și petrecem cât mai mult timp împreună (presupune renunțarea la all inclusive, firește), trăim într-un spațiu comun mic și ne armonizăm/administrăm stările, trăim în natură și încercăm să înțelegem unde ne aflăm, cum ”funcționează” marea, pădurea, fie facem o vizită pe săptămână la o altă biserică, la un alt muzeu iar parcul nu e tot timpul același. Orice apare în locul virtualului, pentru ei este CURIOZITATE. Cea mai mare bucurie pe care o am este când, la finalul unei zile fără virtual, aud ”TATA, AZI A FOST O ZI GROZAVĂ!”. Până la școală, statul român și mai știu eu cine altcineva, noi, părinții, suntem primii responsabili. De la noi se construiește România lor. Ceea ce spui despre ce-ar trebui să facă școala poate se va aplica peste vreo alți 35 de ani dacă nu vine AUR la putere (ceea ce nu cred că nu se va întâmpla). Învățătoarea lui Luca a plecat să nască în timpul clasei a doua. La repezeală a venit o doamnă de la pensie care se deplasează greu, cu un cadru. O mare provocare pentru noua doamnă este să trimită un mesaj pe Wapp cum făcea doamna tânără (părinții nu mai pot fără frupul de Wapp). În clasa a patra, Luca nu înțelegea de ce trebuie să rețină la istorie toate datele, când au trăit domnitorii, când au avut loc bătăliile… ”Nu trebuie” i-am spus și Luca a primit ”satisfăcător”. N-a fost gaură în cer iar Luca nu și-a pus mintea cu ea, de la anul n-o mai vede. Mi-l imaginez pe d-l David punând în practică cu doamna adusă de la pensie ce zici în articol despre rolul școlii, despre cum să predea limba română... Clar, nerealist. Îmi pare rău că trebuie să dau acest exemplu (pe care îl tot dau de 30 de ani) dar încă mai avem școli cu buda într-o groapă în spatele școlii (au și murit copii înecați în groapa cu rahat) sau, iarna, școli în care copiilor le e frig, deci până la necesarele măsuri despre care vorbești drumul e lung, foarte lung. Nu sunt defetist, de-aia cred că trebuie ca fiecare dintre noi să facem ce e mai important pentru copiii noștri, ceea ce e în puterea noastră. Am văzut cum e cu puterea în mâna altora. Și mai e ceva important: clar, mulți părinți nu vor fi interesați niciodată de ceea ce spui în articol, în cărțile tale sau în ieșirile publice, nu vor afla vreodată că exiști. Ăștia sunt oameni pe care nu te poți baza pentru că ei înșiși nu prea au înțeles vreodată ce li se întâmplă, dincolo de consumerismul primitiv în care au trăit dintotdeauna. Dar important e ca cei care înțeleg sau măcar au o șansă să înțeleagă, aceștia, să devină masă critică. Până acest raport nu va fi stabilit definitiv nu avem nicio șansă, dimpotrivă, masa dominantă a celor dintâi va stabili (cum o face, dealfel) că nu mai avem o țară.
O soluție ar fi interzicerea telefoanelor pe timpul orelor de curs. Dar se impune echiparea școlilor cu tablete și PC cu acces limitat (fără aplicații) pentru că epoca digitalizării, că ne place sau nu, este noua cultură a generațiilor care vin din urmă. Și trebuiesc învățați să facă diferența dintre o știre falsă și una adevărată. Mai mult, învățați să caute în mai multe surse despre o anumită informație - și aici este treaba educatorului (și a părintelui). Cred că trebuie să se nască o nouă specialitate în învățământ: un profesor de limba română și digitalizare. Cât mai curând. Pentru că suntem în plină epocă de digitalizare și multe cadre didactice au rămas "în urmă cu materia".